* Stop-Cadru de înviere !

În goana-i falsă, circulară,
În care veşnic se risipă,
Surprins de-o zi de primavară,
Timpul înţepeneşte-o clipă.

Un om. Un câine. Şi-ntre ei,
Abia mai îndraznind sa fie,
La marginea unei alei,
Un galben ciuf de păpădie.

Trei universuri prinse-n lume,
Cu trei vieţi bine separate.
Un val cu trei rânduri de spume,
Trei lumi - aceeaşi entitate.

Una e mândră c-are minte,
Ce-i bâzâie în vârf de gât.
Alta ce doar este şi simte.
Iar alta care e....şi-atât.

Doar existând, ca păpădie,
Răsai, speri iarba să te-ascundă,
Şi-ţi înfloreşti pe scăfârlie,
O freză blondă şi rotundă.

Blănosul, la al său nivel,
Nărod cum sunt mai toţi nărozii,
Are doar sentimente-n el,
De la năsoi, la vârful cozii.

Cel mult, cât e de înţelept,
Ar mirosi-o. După care,
Ar ridica piciorul drept,
Şi ar stropi-o din cărare.

Iar cel cu fruntea extra-lată,
Văzând-o-n iarba ce-nverzea,
Ar fi tocat-o în salată,
Cum toacă vorbe-n poezea.

Se uită timpul într-o dungă....
Cam cum te uiţi la un smintit.
Şi-o ia din loc, ca să se-ajungă,
C-are restanţe la-nvârtit.

Şi iar se-nvârte comedia,
Se-ntoarnă tot cu susu-n jos.
Pân' s-o hrăni şi păpădia,
Din cel isteţ şi din blănos.

Vor fi prezenţi la înviere,
Doi pufi, ca din blană de miel...
Împrăştiaţi de-o adiere....
Spre-un cer teribil bleu-ciel.
.