* Comportă-te, mă !

Pe fondul unei crize în care muncitorii şomează, şomerii flămânzesc iar economiştii ridică din umeri, filosofii filosofează. Normal. Toate astea sunt un bun subiect pentru gândeală.

Într-un Parlament ce fentează, unde justiţia ratează, corupţii se fofilează, filosofii... filosofează, evident. Totul e să fii pe fază, că sunt subiecte-o groază.

De ce ne-am mira ?
La un popor dezorientat, unde-o presă de rahat dă cu fieru’ de călcat pe-un creier neşifonat, e mult de filosofat !

Iac-aşa „filosofam” şi eu stând pe bancă-n parc la plimbarea duminicală la care mă trage cu aţa senatorul meu personal.

Dacă stai să te gândeşti activitatea asta pare singura ce se poate face oriunde, oricând, pe orice temă, iar ceea ce e cel mai îngrijorător, de multe ori fără să ai şi un motiv pentru ea.

Filosofezi şi gata.
Pentru ce ?

Pentru plăcerea de a o face.

Din fericire însă, când vorbim de zumzetul ideilor în stupul dintre urechi, întotdeauna există o finalitate practică, fie ea imediată sau ulterioaă, fie conştient asumată sau rezultată independent.

Ceea ce mă nedumireşte uneori însă este că procesul ăsta de pătrundere către esenţa firului despicat vertical, ajunge să pretindă a fundamenta antiprincipii, foarte frumos ambalate şi uşor acceptate, să argumenteze aplicarea în practică a unor anomalii altmnteri mai mult decât evidente, printr-o contorsionare ideologică care ajunge să contrazică sensul de acţiune al acceleraţiei gravitaţionale.

Domnul Andrei Pleşu, o persoană de mare calibru, cu un palmares mai mult decât impresionant, scrie un articol în Dilema Veche care pe mine, ca mai puţin filosof şi mai mult practician al lucrurilor simple, clare şi funcţionale, mă cam pune pe gânduri.

Nu mai iau în discuţie ideea votului obligatoriu, deja discutată, disecată şi demontată cu argumente de cel mai elementar bun simţ. Mă limitez să spun doar că votul obligatoriu e un fals intelectual. O legitimitate forţată a unor reprezentanţi nereprezentativi, o agresiune primitivă asupra drepturilor şi libertăţilor unui popor aflat în buricul Europei. Poate o ţâră mai jos, dar nu chiar atât cât să facem o aşa chestie..

Problema nu e ideea în sine. Ea a mai fost abordată şi de alte persoane mai mult sau mai puţin pricepătoare ale ideii de libertate. Problema este că o ridică domnul Pleşu. Respectiv un om cu o profundă înţelegere a cauzalităţii şi evoluţiei lucrurilor.

Din punctul meu de vedere filiera raţionamentului prin care a rezultat ideea, este ilustrată în tot restul articolului, prin referirile la concreteţurile unei organizări sociale pe principiul educaţiei forţate, cu pumnul, biciul, şi, la nevoie, cu satârul.

„...Dacă ar fi după mine, aş merge cu legiferarea şi mai departe, date fiind condiţiile specifice ale ambianţei locale: aş interzice prin lege – cu sancţiunile aferente – scuipatul pe stradă, aruncarea gunoaielor în alte locuri decît în coşurile de gunoi, vorbitul răstit în locurile publice, tipărirea, pe forumuri, a mesajelor în care abundă greşelile grosolane de gramatică sau înjurăturile birjăreşti. Aş reglementa prezenţa muzicii şi a televizoarelor în restaurante, aş cere restrîngerea dreptului de emisie pentru posturi ca OTV, aş suspenda cursele de automobile pe străzile Capitalei şi dreptul unor şmecheri de cartier de a asculta manele cu sonorul la maximum, obligînd astfel străzi întregi, vecini şi instituţii să asculte ce le place lor. Şi multe altele.. »

De la Ţepeş cetire.

Să aplicăm deci metodele folosite cu jumâtate de mileniu în urmă, ca să mergem ... unde altundeva decât la nivelul de dezvoltare intelectuală de acum 500 de ani !!!

Într-un mod pentru mine de-a dreptul hilar, domnul Pleşu ironizează un „Românii nu răspund la constrîngeri, ci la convingeri“ recitat cu intonaţie de Geoană, chestie care nu are alt cusur decât că e o perfectă demagogie. Dar, ca la orice demagogie, problema nu este în PRINCIPIUL ENUNŢAT, care săracu’ n-are nimic strâmb în conţinut, ci în faptul că teoria nu e şi aplicată în realitate de personul în cauză.

În fapt cred că lucrurile stau chiar ceva mai nuanţat.

Pe de o parte, răspunsul la constrângeri există, dar el nu este nici pe departe în sensul constrângerii ci puţin pe dos, chestie de soft în amigdalian, dacă vreţi. Orice om silit să facă ceva, orice, va simţi în interior dorinţa imperioasă de a NU face respectivul lucru, drept urmare a anulării sentimentului de libertate.

Pe de altă parte românii nu-s cu nimic mai grozavi sau mai tâmpiţi decât alte neamuri. TOŢI oamenii funcţionează similar când sunt supuşi constrângerilor sau sub acţiunea convingerilor.

Diferenţa fundamentală este că fiecare din cele două metode definesc stadii diferite de dezvoltare materială, socială dar mai cu seamă intelectuală.

A aplica legea pumnului în familie, în grup social, şcoală şamd, este primitiv şi antieficient. A o aplica centralizat, la nivelul societăţii adaugă în plus o nostalgie a unor concepte de care nu reuşim să ne desprindem de parc-am fi blestemaţi.

Şi găndind astea priveam la banca pe care stăteam şi pe care o plăcuţă de metal mă informa că este oferită comunităţii de o persoană particulară. Privind mai cu atenţie, am consatat că mai toate băncile din parc au propria plăcuţă. Făcute de cetăţeni, pe cheltuiala lor, pentru cetăţeni. Am găsit şi în afara parcului, pe stradă, în locuri dintre cele mai diverse.

Şi mă întreb : oare cum ar trebui să arate textul de lege care să oblige pe cineva să construiască o bancă pentru folosul comunităţii ? Probabil ca munca voluntară obligatorie de anţărţ.

Textul legii ăsteia nu-l putem copia de la cei de aici nu pentru că ar fi în engleză, ci pentru că lor nu le-a trecut prin căpşor aşa ceva. Iar dacă i-aş întreba, s-ar uita la mine ca la găina care naşte pui vii.

Dar în definitiv şi la urma urmei, ce-mi căşună pe domnul Pleşu şi pe ideile domniei sale, altminteri cu scop educativ benefic declarat, chiar dacă metoda este discutabilă ?

M-a zgâriat până la os faptul că un intelectual de calibrul dumnealui participă voios, poate chiar în juriu, la Festivalul Naţional «Romania’s got elegant». La care se fundamentează drept obiective sociale majore nescuipatul pe jos şi neînjuratul gramaticii.

Lucruri nu neinteresante, dar după a căror eliminare (improbabilă) vom constata cu surprindere că suntem la fel de înapoiaţi economic, social şi intelectual, ca atunci când scuipam. Iar domnul Pleşu nu este un simplu "profesor de română", ci s-a perindat şi prin ministere oleacă.

Peocupaţi de aceste "obiective majore" lăsăm în voia soartei descătuşarea energiilor umane pentru implicarea volitivă şi activă în viaţa socială a comunităţii şi cea economică a familiei, fundamentele simple dar esenţiale ce pot provoca evoluţia firească a comportamentului în zona pe care ne-o dorim.

Un trend la modă, uşor cretin, ce poate propulsa cele mai păguboase nonvalori frumos ambalate în funcţii vitale pentru o plenară stagnare a tuturor, pe toate planurile. Iar dacă lipsurile vor scoate în stradă milioane de nedumeriţi care-şi vor da în cap pentru o bucată de pesmet, cui naiba’i mai pasă că ţaţa Aglaia scuipă cojile seminţelor pe jos ?

O să le pese multora probabil, DE UNDE DRACU’ A LUAT AIA SEMINŢELE ???